„Tatăl meu a reuşit să reprezinte, prin cânt, sufletul poporului român”

* D-na Constanţa Teodorescu-Zavaidoc în dialog cu Jean Dumitraşcu

– Stimată doamnă Constanţa Teodorescu-Zavaidoc, inevitabil, o să începem discuţia pornind de la tatăl dvs., cel mai mare lăutar din perioada interbelică, Zavaidoc!
– Tatăl meu s-a născut la Piteşti, într-o casă de pe Trivale, în 1896. Au fost patru fraţi, doi băieţi şi două surori. Nu i-am cunoscut pe bunicii din partea tatălui. Am văzut, odată, o fotografie cu mama tatălui meu. O femeie foarte frumoasă a fost! Tatăl meu a iubit-o foarte mult. O chema tot ca pe mine, Constanţa. Tata avea un frate mai mare, Vasile, care cânta la vioară, era înalt, frumos şi… mâna dreaptă a tatălui meu, fiindcă tata avea duşmani. Şi avea duşmani pentru că avea o voce de aur, era un fenomen. Şi văd că şi acum are duşmani, au inventat unii tot felul de minciuni. Vasile era cel care îl apăra, mai ales că tata era mai fin, mai delicat, în fine, nu era înalt. Cu încă o soră a lor, tanti Zoe, şi-au făcut propria formaţie, Fraţii Zavaidoc. Tanti Zoe era căsătorită cu un grec, Perlidius, care şi el cânta în formaţie, la clarinet, mai târziu şi fetele lor, pe care tata le-a ajutat foarte mult. Astfel, Olga cânta la vioară, Gilly la pian, Paula cu acordeonul. Şi sora mamei a făcut parte, la un moment dat, din această formaţie, cânta la pian, când era studentă la Conservator şi făcea practică. Şi fratele mamei, tot cât a fost student, cânta la vioară, şi îi spunea tatei: ,,maestre!’’. Tata s-a afirmat din tinereţe. În primul război mondial a cântat prin tranşee alături de George Enescu. În al doilea război mondial l-a chemat Antonescu la Odessa să îi cânte. Nu mai zic de succesul la public. El avea o voce de tenor. Fusese chemat la Operă. Tata le-a spus că el câştigă într-o noapte cât ei într-o lună. Şi el câştiga foarte mult. Îmi spunea mama cum îmi umplea landourile cu bani.

Puşa Zavaidoc

– Ce vă mai povestea mama dvs.?
– El avea, la Bucureşti, trei maşini, cu şofer. Cât cânta el, şoferul stătea la o masă şi consuma orice, că plătea tata. Avea milioane, dar era darnic. Alt exemplu: când trecea gunoierul pe stradă, îl chema în casă, deschidea şifonierul, şi-i spunea să aleagă ce costum vrea! El le întreţinea şi pe nepoatele lui, dar ajuta cu bani şi studente la Conservator. Mereu îmi zicea mama că în vecii vecilor nu poate să-mi ofere ce mi-a oferit tata în câţiva ani.

– Cum s-au cunoscut părinţii dvs.?
– Trebuie să vă spun că tata s-a însurat târziu, la 43 de ani. Nu-i venea să se însoare, atât era de adulat de toate femeile, şi frumoase, şi bogate. El era un bărbat foarte frumos, era culant, bun, darnic. Întreţinea studente la Conservator. Cred că dacă mama nu rămânea gravidă cu mine nu s-ar fi căsătorit. Îmi povestea mama că veneau în casă femei frumoase după el, nu credeau că se însurase. Tata a rugat-o să nu fie geloasă, că aşa îi e meseria, cu femei, anturaj. Mai apoi ajunsese tata gelos pe mama! Mama era mai tânără cu 15 ani. Ea avea un atelier de croitorie, era patroană, avea ucenici, îi califica, le dădea certificat.

– Aşadar, e meritul dvs. pentru că Zavaidoc şi-a întemeiat o familie!
– El a fost foarte fericit când m-am născut eu. Mama m-a născut greu, avea 29 de ani, prima ei naştere. Am avut aproape 5 kg. M-am născut la 9 noiembrie 1940, pe la opt şi jumătate seara. În acea noapte, pe la 3,30, a fost cutremurul. A fost prăpăd atunci în Bucureşti, s-a dărâmat blocul Carlton, de 8 etaje, au fost sute de morţi. Tata a sărit şi m-a luat de pe pat în braţe. Apoi, am aflat de la mama, venea de mai multe ori pe zi în vizită la maternitate încărcat cu cartoane cu prăjituri pentru tot personalul sanitar şi pentru toată lumea. Le spunea tuturor: ,,taică, am avut milioane, dar fericirea pe care o am acum, că am copil, nu am avut-o!’’. M-a botezat sora mamei. Trebuia să mă boteze o verişoară primară a mamei, căsătorită cu fiul generalului Pascu, şeful muzicii militare din Focşani, un avocat. Şi avocatul i-a spus tatei: ,,maestre, vă botez eu fata, dar facem un botez obişnuit’’. Şi tatăl meu a spus: ,,nu, botezul fetei mele e nunta mea!’’. Că tatăl meu nu făcuse nunta, era mama gravidă în şapte luni când s-a hotărât să se căsătorească. Mama mai fusese măritată în Focşani, cu un violonist, Florică Sava. Dar după trei luni s-au despărţit, fiindcă acela avusese o fecioară, a venit după el acasă!

– Ce amintiri directe legate de tatăl dvs. aveţi?
– De tata îmi aduc aminte foarte puţin. Ce ştiu, ştiu din povestirile mamei mele. Eu am o singură amintire cu tata. Chiar în prima zi a anului 1945, de Sfântul Vasile, ne-a dus mama, pe mine şi pe fratele meu, la Spitalul Filantropia, unde se afla internat, să-l sorcovim. L-am sorcovit şi îmi amintesc că tata plângea. Simţea că o să moară. Eu nu înţelegeam atunci şi nu bănuiam tragedia ce va urma. Nu au trăit împreună decât cinci ani şi au făcut trei copii.

– Fratele dvs. s-a născut la Piteşti, cum am auzit?
– Da, tata fusese invitat să cânte la un restaurant din Piteşti. Şi când s-a născut fratele meu, la 26 ianuarie 1942, tata se plimba cu sania prin oraş plină de şampanie şi împărţea la toată lumea. Era foarte fericit că are un băiat. Apoi i s-a mai născut, la 26 noiembrie 1944, la Turnu Măgurele, o fetiţă, Niculina. I s-au blocat plămânii.

– Staţi o clipă! Nimeni nu a mai vorbit de această soră a dvs.!
– A răcit, nici două luni nu a avut când a murit. Noi eram acolo, la Turnu Măgurele, la nişte neamuri. În aprilie 1944, la un bombardament, au căzut bombe incendiare pe casele părinţilor, pe Griviţa. Am rămas sinistraţi, de aceea am plecat prin mai multe oraşe. Mama nu a fost la înmormântarea lui. Sora mea a murit în aceeaşi zi cu tata, la 13 ianuarie 1945. Neamurile din Australia l-au înmormântat pe tata.

– Mă scuzaţi că vă întrerup! Fiindcă aţi amintit de ele, ce mai ştiţi despre verişoarele dvs.? Întâmplător, am luat legătura cu cineva din Australia…
– Imediat după ce a murit şi tata şi formaţia s-a destrămat, acest grec şi-a luat cei cinci copii şi a plecat în Grecia cu un tren de prizonieri. Tanti Zoe murise în 1944, în bombardament… În 1955, când a murit tatăl lor, verişoarele mele au emigrat în Australia, una, Maria, a ajuns în Germania apoi. E măritată, are şi ea doi băieţi, dar nu mai ştiu româneşte. Ţinem legătura. Olguţei i-a murit soţul, în 1997, au doi copii. M-au ajutat, mi-au mai trimis bani, au fost foarte drăguţi întotdeauna…

– Să revenim la acea zi neagră, de la începutul anului 1945. Mama dvs. era ocupată cu înmormântarea fetiţei, ştiindu-şi soţul pe moarte în Bucureşti…
– Mama a aflat apoi, tata nici nu a ştiut ce s-a întâmplat cu ultimul lui copil. Mama nu ştia încotro să o mai apuce când a venit la Bucureşti la mormântul lui. Nu ştiu de ce, dar mama nu se avea bine cu bunica, cu domniţa Anastasia, cum i se spunea. Bunicul Preda, din partea mamei, şi care a murit tânăr, la 32 de ani, pe front, în primul război mondial, avea case nu numai în Bucureşti, dar şi la Odobeşti, şi la Focşani. Până la urmă, neamurile i-au zisei mamei că nu o pot ţine cu copiii ei, să se ducă la Focşani. Era încă lăuză, am plecat pe un viscol cumplit la Focşani. Ne ţineam de poala ei. Mama a răcit rău, a făcut lichid în abdomen, eu am făcut otită. La Focşani am găsit casele bunicului ocupate de ruşi. Am stat la alte neamuri. Am avut o copilărie de care nici nu vreau să-mi mai amintesc. Era ger, foamete. Au vrut unele familii bogate să ne înfieze, dar mama nu a vrut să audă. Ea era bolnavă, abia de se putea ridica din pat pentru a merge la dispensar să facă injecţii să îi absoarbă lichidul. Trebuia să o opereze, dar nu garanta nimeni că va fi bine. Ne-a salvat o soră a mamei, care a venit şi ea din Bucureşti la Focşani şi se angajase contabilă la o podgorie. Ea ne dădea alimente, ea ne cumpăra medicamente. A fost cumplit cât am stat acolo, cinci ani. În 1950, fratele meu a murit de meningită. Venise un ordin să se facă vaccinuri la toţi copiii. Mie îmi făcuse la Bucureşti, mama l-a dus doar pe fratele meu. El era răcit şi a dat în meningită. L-a dus la spitalul Filaret cu lumânările la cap. Acolo, la spital, a murit. Mama, disperată, a vrut să se arunce după el în groapă. Plângea până leşina. Îi murise soţul şi doi copii. Cineva i-a zis: nu mai ai un copil de crescut? Pe fetiţă cui o laşi? L-a îngropat pe fratele meu lângă tata, acolo unde, în 1985, am înmormântat-o şi pe mama. Din 1950 ne-am stabilit în Bucureşti. Am stat pe unde am putut, pe la vechi cunoştinţe. Ne-a ajutat dl. Cutavas. Am stat în gazdă până când i-a dat S.G.L., sau cum se numea atunci, o locuinţă mamei, în Piaţa Matache. De acolo ne-am mutat în Cotroceni, unde am stat până m-am căsătorit. Când aveam 19 ani s-a întâmplat o nenorocire. Au venit nişte soldaţi, ni s-a luat pianul, aurul.

– Despre cariera dvs. artistică ce ne puteţi spune?
– Eu am vrut de mică să mă lansez în folclor, dar mi s-a spus că am voce prea mare şi de aceea am studiat canto. Am făcut şi vioară, şi pian. Cântam 4-5 ore pe zi, după ce veneam de la şcoală. Primul meu cântec a fost în clasa I, la Focşani, când am interpretat Somnoroase păsărele, de Eminescu. La Bucureşti am făcut pregătire de specialitate, mai întâi cu d-na Sabin, apoi cu maestrul Dimitrie Cutavas, care, în memoria tatălui meu, nu-i lua tatei nici un ban, cu Ana Tălmăceanu, Livia Vrăbiescu. La 16 ani cântam din Tosca, din Faust. Am cântat arii de Mozart, Bach, Chopin, de toţi cei mari. Apoi am făcut Conservatorul, dar nu la secţia de canto, ci la tehnică vocală. În acel an nu aveau nevoie de soprane, de mezzosoprane. Timp de cinci ani am fost bursieră, învăţam bine. De aceea, mai târziu, în 1975, am plecat în Italia, la specializare. Pe Litoral am cunoscut familia unei contese din Italia, care mi-a făcut invitaţie şi m-a şi găzduit. În 1976 am absolvit, cu diplomă de merit, Accademia di Chigiana e di Siena, la clasa maestrului Favoretto şi mă înscrisesem la Conservatorio Di Musica ,,G.B. Martini’’ din Bologna, la clasa prof. Tino D’Angello Ronchi. La 5 aprilie 1976, îmi aduc aminte, la Cesena, am susţinut, alături de maestrul Ottorino Baldassarri, un concert de trei ore cu muzică din Bach, Schubert, Beethoven, Liszt, Scarlatii, G.B. Pergolesi şi O. Messiaen. Dar îmi scria mama mereu, şi soţul meu, mă măritasem în 1961, să mă întorc în ţară dacă nu mă descurc. Până la urmă, la 17 august 1976, m-am întors. Şi atunci am divorţat, şi au început toate problemele. M-am îmbolnăvit. Nu m-au mai lăsat să cânt. Practic, cariera mea s-a încheiat la 36 de ani. Am cântat la Ateneu, am cântat la Sala Palatului în faţa unei săli arhipline. Am cântat şi folclor, şi doine, la Radio am înregistrat şi romanţe. Am cântat şi la Piteşti, la Casa Sindicatelor. Am înregistrări şi la Fonoteca de aur, şi la Institutul de Etnografie şi Folclor. Până să plec în Italia înregistrasem la radio vreo 15-20 de piese. Şi câteva din melodiile tatălui meu. Pe care le-am mai cântat acum, recent, pe 20 septembrie, când cu francofonia. M-au invitat la Hanul lui Manuc să cânt, din Bucureştiul de altădată. Eu sunt bolnavă şi cu inima. Ziceau unii să nu mă duc, să nu mor, dar m-am dus, pentru tatăl meu!

– Locuiţi în condiţii foarte grele. Ce s-a întâmplat?
– După ce a murit mama, am stat în Cotroceni. Trebuie să ştiţi că mama s-a sacrificat mult pentru mine. În văduvie m-a crescut, m-a dat la şcoli. Era o femeie energică, deşteaptă. Avea şcoala vieţii. Îmi spunea: ai tu şcoală, facultate, dar nu ai şcoala vieţii, şi asta contează! Eu am avut parte de multe necazuri. Aici stau din luna martie 1995, când m-au aruncat în stradă. A fost proces. Stăteam într-un apartament naţionalizat… Eu mi-am găsit cămăruţa asta. Din ce-am avut odinioară – piane în casă, mobile, aur, medalii, covoare persane – nu mai am nimic, decât patul acesta de fier şi un şifonier. Aici locuiesc cu chirie. În ultimul timp, nu am mai plătit-o. Am luat bani de la C.A.R., să mai plătesc, că aveam şase milioane restanţă, dar am şi la gaze, şi la lumină… Acum mai am şi rată la C.A.R., şi să mai trăiesc şi eu din ce rămâne. Până acum nu am umblat să vedem ce s-a ales din casele de la Focşani, pentru că familia mamei era foarte bogată. Am scris la Focşani, mi-au zis că s-au dărâmat, că sunt blocuri…’’. Nu mai am nimic de la tata. Fotografiile din casă le-am primit de la verişoarele din Australia. Ce-a mai fost, am donat la Armată. Aveam şi discuri, scoase de Casa Columbia. Pe vremuri aveam şi magnetofon, şi radio-casetofon. Acum nu mai am nimic. Ar fi trebuit, ca fiică a lui Zavaidoc, să am şi eu alte condiţii. E drept, am fost ajutată, în memoria tatălui meu. Dar nici chiar aşa, să-mi ia şi casa! Şi tata a avut casă mare aici în Bucureşti, dar a fost bombardată în 1944. Era şi război. De aceea a trebuit să plecăm de colo-colo, la Caracal, Câmpulung, la Turnu Măgurele, la Focşani… Acum trăiesc în condiţii cum nici un câine nu ar trăi. Poate după moarte o fi mai bine!

– Ce înseamnă pentru dvs. faptul de a fi fata lui Zavaidoc?
– Este, a fost şi va rămâne o mândrie că sunt fiica lui Zavaidoc. Să ştiţi că mamei i s-a spus toată viaţa ,,doamna Zavaidoc’’, deşi, în acte, era Teodorescu, tot ca şi tata. Ştiu că tatăl meu a fost primul rapsod al ţării. Şi-a servit ţara prin cânt. Pentru că, aşa cum s-a spus, cea mai puternică armă a unui popor este cultura. Folclorul sau muzica lăutărească reprezintă sufletul unui popor. Tatăl meu a reuşit să reprezinte sufletul poporului român. Eu cred că este extraordinar gestul dlui primar Pendiuc de a organiza acest festival în memoria tatălui meu!

– Vă mulţumim şi să fie într-un ceas bun!

(9 noiembrie 2006)